Versuri


Domnita mea – autor necunoscut

Domnita mea, plângând îti scriu,
rãvasul fãrã datã
pe-un ciob de dor trandafiriu,
pe-un bob de nestematã.

Iti scriu din lumea de catran
din viscolul durerii
unde pe tãrmuri de mãrgean
strâng doinele’ntristãrii.

Le strâng în candele de-oftat
sub broderii de lunã,
le strâng cu sufletu-mi sfãrmat
din grindini de furtunã.

In noaptea rece de argint,
cu-aromi de romanitã,
pe drum de vis, pe-un fug de-alint
te-astept sã vii, Domnitã.

Sã vii la geamu’ntunecat
unde te-astept de-o vreme,
sã-ti sãrut pãrul bucãlat
si plânsul de pe gene.

Sã vii la gratii sã-ti soptesc
durerea mea întreagã
sã stii si tu cât te iubesc
si cât îmi esti de dragã.

La poarta Paradisului pierdut – Vasile Voiculescu

Azi am trecut s-o vad, înstrăinată,
Grădina-n care-o vară ne-am iubit …
Podoaba-n zdrenţe-i spânzură uscată,
Rugini a prins frunzişul răvăşit,
Iar parcul, raiul nostru de-altădată,
Cu ziduri alţii azi l-au ocolit.

E ceasul vechi al dragostei, e seară,
Şi, dând să intru, stau înfiorat:
Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară,
Dar toamna purpurie l-a schimbat
În galben stâlp pâlpâitor de pară,
Ce freamătă, de vânturi zbuciumat.

Şi-n vijelia ce sa-ncins să-l bată,
Aprinsul plop acolo mi-a părut
Că-i sabia de foc neandurată
Pe care Heruvimul nevăzut
O flutura spre lumea blestemată
La Poarta Paradisului pierdut.

Un luceafăr

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze
În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept
Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.

Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,
E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,
Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ,
Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.

Când amintirile…

Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung şi cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.

Deasupra casei tale ies
Şi azi aceleaşi stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.

Şi peste arbori răsfiraţi
Răsare blânda lună,
Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Şoptindu-ne-mpreună.

A noastre inimi îşi jurau
Credinţă pe toţi vecii,
Când pe cărări se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atâta dor
În noapte să se stângă,
Când valurile de izvor
N-au încetat să plângă,

Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?

Balada motanului – Nichita Stanescu

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

Şi-atuncea, şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine
şi să mă-njure surd, de Domnul,
că le-am stricat, urlând, tot somnul.

De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Când zorii ziua o deznoadă
să mă tot duc, să mă tot duc
şi tinicheaua prinsă-n coadă
s-o zdrăngănesc pe străzi, năuc.

Jegos şi obosit, apoi,
cu maţele în liturghie,
să mă adun, să mă-ncovoi
prin albiturile-n frânghie.

Ca-n faţa unui şobolan
spinarea să mi-o fac colan
să scuip, să scuip şi-n urmă iar
hai-hui să plec pe străzi, hoinar.

Pisicile de prin vecini
să le gonesc pe la pricini,
să-mi fete fiecare-un pui
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

Iar când o fi uitat să mor
la cârciuma din mahala
sorbită-n calea pumnilor
posircă acră viu să stea.

„Hei… viaţă, viaţă… ieşi din cort
hai, pune-mi-te iar pe danţ…
te uită… zace colo-n şanţ
motanul mort, motanul mort…”

11 august 1955

Ochi de ciocolată

Are ochi de ciocolată
Şi priveşte uite-aşa:
Când iese ea pe stradă,
Toţi se uită după ea.

Are păr lung şi moale,
Roşcat-auriu
Şi poartă la gât
Un fular vişiniu.

Dac-o vezi, dă-mi de ştire
Şi-alerg cât de iute pot:
A plecat ieri de la mine

Dumnezeul salvării

Închide fereastra, perdeaua o lasă,
Dă zgomotul mării afară din casă,
Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tău pantec,
S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec,

Să fiu tot o rană, să fii tot o rană,
Materia-n fierberea ei grosolană,
Să trecem în moarte din cauze varii,
Cu marea venind către noi ca barbarii.

Eu las adevărul acesta să steie,
Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie,
La noapte, plângând lângă tot ce mă doare,
Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare.

Dă marea afară din casă şi vino,
Nestinso, neblândo şi iar nestrăino,
Pereche de umbra noptatecă pune
În contul durerii că eşti slăbiciune,

Că inima-mi pica din piept şi mă cheamă,
Că sufletul meu te consideră mamă,
Că norii se-adună şi vremea se strică
Şi eu, stând sub grijă, te ţin ca pe-o fiică,

Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea,
Îmi eşti dulcea umbra, împasul, perechea,
Tu, drama cu mii de soluţii greşite,
Te plâng până ochii îmi ies din orbite.

Fii azi râzătoare, fii azi optimistă,
Soluţia buna e-n noi şi există
Şi dacă, iubito, femeie visată,
Ar fi să ne stingem curând, nu odată,

Din dragostea noastră nebună şi bună,
Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună,
Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre
Alţi doi să repete-ntrebările noastre.

Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila,
În pumni de olar ar surâde argila
Şi daca nu e Dumnezeu să audă
Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă,

Din dragostea noastră, prin timpul prea greu
S-ar naşte el, vindecător Dumnezeuul,
Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa
Ar face să cânte prin noi suferinţa.

Iubito, amână secunda fatală,
Să dăm alor noştri şi dramă şi boală,
Copiilor noştri să dăm să învingă
Prin ei tragedia cu chip de seringă.

Dă zgomotul mării afară din casă,
Vreau linişte, linişte, marea m-apasă.
Vreau moartea să vină să lupte cu mine,
Eu sunt cineva, moartea e oarecine.

Şi mută din tine în mine durerea,
Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea
Te-nchină şi crede, în mine te mută,
Cu jale cu tot şi cu clipa temută.

Şi daca se-ngăduie fapta aceasta,
Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra,
Să intre barbara şi tulburea mare
Prin noi în pământul pe care nu-l doare,

Să intre săratele zbateri şi unde
Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde,
Să-mi spele armura, sa-ţi treacă de coapsă,
Căci marea e singura lumii pedeapsă,

Să rupa, în val, şantinele de veghe,
Căci marea e singura morţii pereche,
Să vina fatal, consfinţând cu toţi solii
Mutarea în mine a dramei şi bolii,

Să vina să stingă cu tot vicleşugul
Şi lampa din casă şi ochii şi rugul
Şi-apoi să mă ducă departe, departe,
Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte,

Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă
Din Marea Niponă, din Marea Norvegă,
Din Marea de Flăcări ce plânge sub mare,
Iubito, pedeapsa, iubito, mirare,

Iubito de neguri, iubito de lună,
Iubito de taină şi jale-mpreună,
Iubito de carne, iubito de şoapte,
Suav miazăzi şi brutal miazănoapte,

Dar ăstea sunt simple şi bune cuvinte,
Şint legile care fac vieţi şi morminte,
Dar ăstea nimic nu înseamnă când vine
O grijă la mine şi moartea la tine.

Apleaca-ţi fiinţa prin ceaţa albastră
Să naştem salvarea din dragostea noastră
Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine,
Să vină mai repede, să-ţi fie bine.

Să vina să urle ca mama şi tatăl
Îi sunt duşi la moarte; el şovăie, iată-l,
Da sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească
În ritm fără pauză neomenească,

Dă pantecul tău, rodniciei, seminţei,
Fii gazdă nu bolii, ci vietii, fiinţei,
Tu meriţi pământul să-ti stea sub picioare,
Regină prea blândă şi nemuritoare,

Din mare să-ţi bată mătănii catargul,
Cum buzele tale îşi tânguie arcul,
Cum inima mea te-a găsit şi te ştie
Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie.

Hai, vino, în liniştea mea neguroasă,
Dă zgomotul mării afară din casă
Şi-n larmele lumii şi-n templele mării
Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.

Sotiei mele – Daniel Branzai

Eu nu te vad, decit cind sint departe
Caci altfel te confund mereu cu mine
Te pierd din ochi, cind te privesc de-aproape,
Dar cind esti peste zari, visez cu tine.

Nu te doresc, cind tu imi esti de toate
Dar sint flamind, cind singur sint cu toti.
Nu-mi odihnesc privirea de sub pleoape
Decit pe chipu-ti cel visez in nopti.

Sint mindru ca te am, dar nu-ti stiu pretul.
Te dau mereu pentru nimicul gol,
Ma saracesc nerod, desi eu par semetul
Cind hoti si-nselatori imi dau ocol..

Eu sint bogat, cit nu stiu pretui
Si saracesc cind nu mai stiu iubi. (Leningrad, 1989)

Din noaptea – Mihai Eminescu

Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieţii noastre dezmierdări
Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus –
Aş vrea odată-n viaţă tu
Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă priveşte liniştit
Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat
N-o spune un cuvânt,
Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormânt.

Prin nopti tacute – Mihai Eminescu

Prin nopti tacute,
Prin lunce mute,
Prin vantul iute,
Aud un glas;
Din nor ce trece,
Din luna rece,
Din visuri sece,
Vad un obraz.

Lumea senina,
Luna cea plina,
Si marea lina
Icoana-i sunt;
Ochiu-mi o cata
In lumea lata.
Cu mintea beata
Eu plang si cânt.

Catrenele dragostei – Lucian Blaga

Dragă-mi este dragostea
bântuită de sprâncene,
de sprâncene pământene,
lungi, pieziş-răsăritene.

Dragă-mi este dragostea,
soarele din an în veac,
dragostea ce poartă-n ea
moarte-ades şi-ades un leac.

Spune-se că-n holdă coaptă
macul îl dezbraci c-o şoaptă.
Dragă-mi este dragostea
care zice: nu şi da.

Dragă-mi este dragostea,
mare face inima,
mare pe cât lumea-zare,
mică pe cât lacrima.

Dragă-mi este dragostea
care face stea şi stea
din pământurile noastre –
prin poienile albastre.

Sângele îşi ştie visul.
Dragă-mi este dragostea
cu-nălţimile şi-abisul
şi cu ce mai are-n ea.

Dragă-mi este dragostea –
locului nu pot s-o ţin,
căci frumseţea ei dispare
în frumseţile-i ce vin.

Dragă-mi este dragostea,
dragă uneori furtuna
şi-un păcat pe care-l arde
pe la miezul nopţii luna.

Din aleanul trupului
sufletul se naşte.
Dragă-mi este dragostea
ce de ani mă paşte.

Dragostea ne-o ţină zeii,
să ne-ncânte funigeii
ca urzeala inului
firele destinului.

Omar Khayyam – Singuratatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei –
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai –
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
– Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poem

Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.

Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul
unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa
straluceasca, oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este
nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;
cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;
cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si
de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte
de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca
“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire
splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.
Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi…

Despre Pablo Nerudadupa numele real Neftalí Ricardo Reyes Basoalto (1904-1973) este un poet si om politic chilian, unul din cei mai importanti scriitori latino-americani ai sec. XX. In anul 1971, Pablo Neruda primeste Premiul Nobel pentru Literatura.
„În poezia lui Pablo Neruda, poet fundamental, se revarsă, ca într-un fluviu enorm, multe din coşmarurile unei epoci disperate, scindate, convulsionate. Ca într-un mare curs de apă tropical, în el se contopesc fluturele şi calmanul, putreziciunile nopţii şi parfumul zorilor. Dar sub valurile acestei ape curgătoare continuă să existe o viaţă subterană şi gregară, nocturnă, plină de mâl şi rădăcini. ” (Mariano Picón Salas)

Seghei Esenin – Motive persane (fragmente)

Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l
în limba ei persană
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul “te iubesc“?
……………………………………………………….

Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină
Vorbesc doar ochii mistuitor arzând
……………………………………………………….

În dragoste sunt toate mireasmă si furtună
Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.

Despre EseninNăscut într-o familie de ţărani din satul Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinţii săi în copilărie şi a trăit cu bunicii săi. A început să scrie poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a mutat la Moscova, unde s-a întreţinut muncind ca şi corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un an şi jumătate, ca student extern. În această perioadă a scris poezii inspirate din folclorul rus şi a devenit un apropiat al poeţilor Alexandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev şi Andrei Belîi. Esenin spunea că Belîi i-a dat înţelegerea formei, în timp ce Blok şi Kliuev l-au învăţat lirica.

În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa carte de poezii, intitulată Raduniţa, urmată curând de Slujbă pentru morţi (1916). Prin poeziile sale pătrunzătoare despre dragoste şi despre viaţa simplă devenise unul dintre cei mai populari poeţi din vremea sa.

În 19161917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar curând după Revoluţia din Octombrie din 1917, Rusia a ieşit din Primul Război Mondial. Crezînd că revoluţia va aduce o viaţă mai bună, a susţinut-o pentru o perioadă scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit şi, uneori, chiar a criticat regimul bolşevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit.

hei Esenin – Motive persane (fragmente)
Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l
în limba ei persană
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul “te iubesc“?
……………………………………………………….Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină
Vorbesc doar ochii mistuitor arzând
………………………………………………………. 

În dragoste sunt toate mireasmă si furtună
Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.Serghei Esenin – Motive persane (fragmente)
Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l
în limba ei persană
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul “te iubesc“?
……………………………………………………….

Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină
Vorbesc doar ochii mistuitor arzând
……………………………………………………….

În dragoste sunt toate mireasmă si furtună
Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.

2 thoughts on “Versuri”

  1. Versurile eminesciene/s desprinse (de nu se ştie ce mai „eminescolog”) dintr-un poem de largă respirare, trubaduresc, din care fac parte şi alte „bucăţi”, între care „Sara pe Deal”.
    Dealtfel, de la Maiorescu, nici un „editor” (pînă la Perpessicius?) n-a catadicsit să iasă din „canonul” impus de prusacul cu aere inteligente.
    Nici un absolvent de „drept” nu poate fi suspectat (şi) de inteligenţă: decît (de una) malefică!

  2. Сергей Есенин умер при допросе
    Всех следов преступления чекистам скрыть не удалось

    Так утверждает Николай Николаевич Браун, поэт, общественный деятель, бывший политзаключенный. Недавно им были проведены два авторских вечера памяти поэта «Есенин в единоборстве с веком. Жизнь и смерть. Только факты». После увлекательного рассказа, где некоторые факты были обнародованы впервые, Николай Браун исполнял свои песни на стихи Есенина. Побывав на одном из этих вечеров, наш корреспондент встретился с Николаем Николаевичем.
    — Николай Николаевич, вы считаете, что Есенин умер при допросе?
    — Да, точнее — в результате пыток при допросе. Именно к такому выводу пришел мой отец — известный поэт Николай Леопольдович Браун, лично знавший Сергея Есенина. В декабре 1925 года он вместе с другими писателями выносил его тело из гостиницы «Англетер».

    автобиография есенин

    есенин стихи по годам

    есенин ангел

    есенин страна негодяев

Da-ti cu parerea

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s